Biografie (C.T.)
Preotul Mircea Domitriu, care a fost timp de jumătate de secol unul dintre stâlpii Bisericii Ortodoxe Române din Paris, s-a născut în 4 noiembrie 1915 din părinți răzeși basarabeni din "Țara de Sus", tata din partea Hotinului, mama din partea Bălților, participă la războiul pentru eliberarea Basarabiei robite - comandant de pluton (1941-1942) -, este arestat și încarcerat la închisoarea din Brașov, de unde reușește să evadeze și împreună cu alți camarazi trece în Iugoslavia. După multe peregrinări, este internat în lagărul de la Buchenwald, unde erau deja peste 400 de compatrioți în 1944. Eliberat în August 1944, se încadrează în "Armata Națională" a Guvernului Național Român în Exil constituit la Viena, ca șef de unitate de transmisiuni, luând parte la luptele duse împotriva trupelor comuniste sovietice pe Oder.
După capitularea Germaniei se căsătorește cu o tânără domnișoară germană, Elfride, botezată ortodox Ioana Margareta. În anul 1948 se stabilesc amândoi la Paris și timp de 30 de ani este inginer constructor în birourile "Methodes mecanique" ale uzinei SIMCA, unde obține numeroase brevete pentru invenții de mașini, conferindu-i-se din partea statului francez diploma: "cel mai merituos inginer constructor în industria de automobile, pentru perioada 1960-1973". Pentru participarea sa la organizarea "sindicatului independent" de la "Uzinele SIMCA", Mircea Domitriu primește medalia de bronz, din mâna Generalului De Gaulle. Participă la expoziția internaționala filatelică de la Versailles, obținând premiul întâi cu medalie pentru colecția: Istoria României în imagini (cuprinzând 18 planșe cu harta României de la Dacia Traiană și până în zilele noastre). Tot la Versailles primește premiul doi pentru prezentarea filmului Viața la țară, secerișul (16 mm. - 45 de minute).
Începând cu anul 1962, la apelul Preasfințitului Episcop Teofil Ionescu, urmează cursurile de seară ale Institutului de Teologie Ortodoxă „Sfântul Serghie” din Paris. În același an este sfințit diacon și apoi arhidiacon și preot misionar pe seama Episcopiei Ortodoxe Române de la Paris, trecând definitiv de la numele de naștere Boris Stăjeniuc la cel de Mircea Edgar Domitriu (Almanah pe anul Domnului 1986, pag. 129).
În 1963, Părintele Mircea Domitriu înființează Parohia "Sfântul Gheorghe" din Koln, în cadrul asociație cultuale fondată de către episcopul Teofil Ionescu, al cărei președinte fondator a fost mai întâi Gheorghe Agrita-Acrivu, urmându-i onoratul Dr Ioan Popa, iar acestuia onoratul Dr Alexandru Șuga. În 1982 a publicat o Carte de rugăciuni, apărută sub egida Asociației ortodoxe române din nord-vestul Germaniei (Köln, 1982, 256 pag.).
După o slujire lungă de 41 ani în Biserica lui Hristos, preotul iconom stavrofor, Părintele misionar Mircea Domitriu a trecut la Domnul în noaptea Sfântului Andrei, 29 spre 30 noiembrie 2003, la ora 0:30.
Pr. Constantin Târziu
Evocare (T.B.)
Ne-a părăsit preotul Mircea Domitriu, luând drumul eternității, pe 30 Noiembrie 2003.
L-am cunoscut aici la Paris, acum vreo jumătate de secol. Nedespărțit de Părintele Vasile Boldeanu, cu care a fost la un moment dat la Buchenwald.
Îmi amintesc clar vizita părinților lui la Paris, veniți din fundul Rusiei. După moartea lui Stalin, prin 1956-1960, Hrusciov era la putere încercând o dezghețare a regimului. Ca sa aibă devize, a permis celor fugiți din "imperiul" rus să ia contact cu familiile lor rămase, depărtate, împrăștiate prin toate Rusiile, să le trimeată bani grei (dolari) pentru ca aceștia să poată veni de acolo din Rusia la ai lor, aici în Europa occidentală. Părintele Mircea Domitriu era originar din regiunea Ungheni a Moldovei răpite. Părinții lui, țărani fruntași în satul lor cu pământ, adică proprietari - ceea ce pentru comuniști era o rușine: țărani culaci! Părinții lui au fost deportați din satul lor basarabean, înfloritor sub români între cele două războaie, deportați deci prin fundul Rusiei, pe la Taskent, în Siberia, să-i învețe pe cei de acolo să lucreze pământul. Iar în locul lor, în Basarabia, au fost instalați alții, veniți de aiurea: tătari, cerchezi, ruși, găgăuți, ucraineni. Părintele Mircea le-a trimes bani grei, acolo, în Siberia, unde se aflau. Iar Moșul și maica bătrână și-au cumpărat bilete de tren - toate cheltuielile de drum au fost plătite acolo în Rusia cu ruble din dolarii proveniți de la "fișiorul" lor din Paris. Nu le-au lăsat - traversarea Europei de la Est la Vest - decât o sumă modestă în devize străine. Astfel, Moșul-tatăl și maica bătrână au sosit într-o zi la Paris. Moșul avea un toiag făcut în Siberia, din lemn de carp. Amândoi cu hârtii rusești - nici ei nu mai știau cum îi cheamă. De altfel și băiatul lor, ca să-i poată chema, a trebuit să semneze: Boris nu mai știu cum. În sfârșit, ce plăcere să stau de vorbă cu ei! Ce moldovenească, adică românească, cu dulceața de cireși amare, vorbeau.
- Apoi, vezi tale, fișiorul nostru ! Pentru noi ne ești scump ca ochii din cap. Te-ai făcut mare. Te-ai nemțit. (Părintele Mircea a venit din Germania cu o diploma de inginer mecanic. Lucra la SIMCA, ca inginer, foarte cotat, de altfel.)
- Îți spun eu, tatăl tău, să nu te mai întorci la noi acasă, în Moldova la noi, căci nu mai avem casă ! Și-apoi o să te trimeată prin Siberia să-i luminezi pe ocnași. Ia spune-mi : cu familia cum stai ? Copii ?
Părintele Mircea era căsătorit cu Elfride - ce admirabilă soție ! Când a fost făcut diacon, apoi preot, ea, Elfride, s-a simțit așa de devotată bisericii unde bărbatul ei era preot (nu o jena căsătoria cu un preot, fiind protestantă ca religie, apoi ortodoxă, deci obișnuită de idee de căsătorie cu un pastor), era atât de devotată că spăla pe jos toată biserica, să fie curată Casa lui Dumnezeu. Ce păcat că nu avea copii. Și mai mare nefericire: s-a prăpădit tânără, preoteasa Elfride, de o boala nemiloasă.
Iarăși mi-aduc aminte despre Părintele Mircea Domitriu - de astă dată preot ajutător la biserică. Îi plăcea să asculte pe cel mai mare sau mai bătrân și mai știutor decât el în cele bisericești. Nu stăpân, ci supus față de cel mai mare în grad sau mai pățit a fost tot timpul ca preot. A ascultat de Părintele Vasile Boldeanu, apoi de părintele Constandache.
Părintele Domitriu - când era în putere - a fost o speranță să fie episcopul nostru. Dar, pare-mi-se, încet-încet el s-a retras, împuținându-și obligațiile bisericești din viața activă și ocupată de preot-inginer (cum era cunoscut la SYMCA), după moartea Părintelui Vasile Boldeanu și după moartea preotesei și nu mai știu după ce tot felul de tristeți adânci. Haristic, tot timpul a ascultat de Sfântul Sinod al Rușilor din afara granițelor cu sediul la New-York.
Să dea Bunul Dumnezeu să fie primită acolo Sus jertfa de o viată întreagă pentru neamul și pământul din care te-ai născut, părinte iubitor de cele sfinte Mircea Domitriu !
Titus Bărbulescu
